Economia locală

Activitati productive tradiționale

Prelucrarea lemnului, cultivarea pamantului si cresterea animalelor au fost dintotdeauna ocupatiile de baza ale locuitorilor din comuna.
La inceputul anului 2010, in comuna s-au inregistrat:
– 1100 animale
– 12.000 pasari

Desi s-a incercat, nu s-a putut face niciodata o separație clara intre practicanții de meserii si agricultori. Pentru oamenii din zona, meseriile au constituit si continua sa fie o completare a veniturilor din agricultura, intrucat aceasta nu poate asigura singura traiul vietii, fiind nevoie si de alte indeletniciri. Asadar meseriasul era si este si agricultor, dupa cum agricultorul era si este obligat sa devina meserias.
Instaurarea comunismului in Romania a creat probleme serioase si pentru locuitorii comunei Vadu Motilor. Trebuie spus insa ca, cu toate masurile organizatorice si propagandistice luate de autoritati, cooperativizarea agriculturii nu a dat rezultatele scontate. Mai mult, intovarasirea agricola formata a dat in scurt timp faliment, zona ramanand in continuare necooperativizata.
In decursul timpului au existat multe meserii si ocupatii, unele exista si acum, altele au disparut ori sunt pe cale de disparitie. In schimb au aparut meserii si ocupatii noi.


Vechi indeletniciri

Prelucrarea inului si a canepii
Una dintre preocuparile importante ale femeilor din zona a fost prelucrarea inului si a canepii. Acestea se semanau primavara, odata cu cerealele si legumele. La vremea adunatului fanului si a lucrarilor de intretinere a cartofului, femeia culeagea inul si canepa, pe care le punea snopi in clai la uscat. Urma batutul pentru a scoate samanta, taiatul radacinilor si topitul. Dupa 2-3 saptamani se scoteau din topila si se puneau la uscat. Urmau alte etape ale prelucratului: melitatul, pieptanatul, torsul. Incepand cu postul Craciunului femeile torceau pana tarziu in noapte. Dupa terminarea torsului se faceau „jurebii”. Acestea trebuiau „parluite”, adica bagate intr-un ciubar, peste care se punea un strat de cenusa, se turna apa clocotita, se acopereau cu un cerceaf si se lasau pentru a se „parlui”. Dupa 2-3 zile se scoteau din ciubar, se spalau, se puneau la uscat, iar cu ajutorul „vartelnitelor” se faceau gheme. Se urzea, iar urzeala se intindea pe razboi. In postul Pastelui incepea tesutul panzei, care se punea din nou la parluit pentru a se albi. Operatia se repeta zile in sir, pana se considera ca panza este destul de alba si moale. Din panza astfel obtinuta se faceau camasi, cearsafuri, rochii si prosoape. Aceasta indeletnicire s-a pierdut in negura vremii, inul si canepa nemaicultivandu-se in zona.

Torsul lânei

Si lana de pe oi are drumul ei. Primavara oile se „tusina” si se tund. Lana se spala, se calmana, se face caier, se toarce, iar din fire se fac ciorapi, manusi sau se tese. Din panura obtinuta se fac hainele de iarna: pantalonii si „tundra”. Tot din lana se fac cergi.

Prelucrarea lemnului
Indiferent daca gospodarii aveau animale sau lucrau pamantul, o buna parte dintre ei isi asigurau traiul vietii din prelucrarea lemnului sub diferite forme. Cei din satele Bodesti si Necsesti faceau scanduri si cioplitura. In schimb, cei din Popestii de Sus, Lazesti – Totesti, Tomutesti si Burzesti erau si sunt ciubarari (dogari). La Dealu Frumos oamenii confectioneaza sindrile pentru acoperirea caselor. In timpul iernii se realiza „productia”, iar primavara oamenii plecau la diferite targuri din tara pentru a o vinde. In parte, asemenea lucruri se petrec si in prezent, fondul forestier al comunei facand posibile asemenea indeletniciri. Acesta este format din 3200 ha rasinoase, 550 ha foioase si 50 ha alte terenuri.

Utilizarea fortei hidraulice
De-a lungul timpului oamenii de aici au folosit forta apei pentru a pune in miscare mori, fireze, dube, valtori. Pentru a conduce apa la aceste instalatii s-au amenajat iazuri care sa asigure o cat mai mare cadere pentru a spori forta apei. La un momentdat, pe Aries erau doua mori, pe Valea Negri tot doua, pe Valea Lazestilor sapte, iar pe Valea Pojoratei doua. In total 13, din care astazi a mai ramas una singura, in satul Valtori.
Firezele actionate de apa au constituit apoi instalatii de baza a activitatii motilor din comuna pentru obtinerea de scanduri, foastane, laturi si alte produse. La cele din munte, in timpul verii, cande debitul apei scadea, se foloseau stavilarele pentru acumularea unor cantitati mai mari de apa. Aceste fireze au rezistat pana la 11 iunie 1948, cand, prin nationalizare, si-au incetat activitatea. Odata cu introducerea curentului electric au aparut circularele. Lucrul la cestea, a fost cele mai grele munci. Busteanul trebuia ridicat pe brate si impins in panza circularului, iar pentru acest lucru era nevoie de patru oameni. Cu toate acestea, produsul obtinut nu era de cea mai buna calitate, pentru ca din brate busteanul nu putea fi dirijat pentru a se obtine un material de aceleasi dimensiuni. Aceste istalatii au lasat multi moti fara degete, fara maini, iar unii au platit chiar cu viata. Au fost considerate insa un progres in domeniu.
Banzigurile au usurat mult munca oamenilor la padure, pentru ca busteanul poate fi manevrat de doi sau chiar un singur om. Pe langa acest lucru, avand o panza ingusta, scoate mai putin rumegus, de la un bustean obtinandu-se o scandura in plus si de o calitate superioara celei de la circular.

Cultivarea pamantului
De-a lungul vremurilor, oamenii comunei Sacatura (Vadu Motilor) au fost nevoiti sa practice multe ocupatii pentru a-si duce traiul pe aceste locuri. Una dintre acestea a fost si a ramas plugaritul. Cand toate erau pregatite, plugarul iesea la arat cu plugul tras de boi sau de cai. Dimineata in zori, ajus la capatul locului, cu inima curata si impacata, pe nemancate, implanta plugul in brazda, ingenunchea, isi descoperea capul si, cu mainile impreunate, rostea rugaciunile stiute din mosi-stramosi dedicate acestei lucrari. Samanta nu se punea sub brazda decat dupa ce era bine aleasa si incercata. Pentru aceasta se alegeau 100 de boabe din ceea ce se dorea cultivat si se puneau la incoltit. Daca 95 dintre acestea incolteau era considerata buna si semanata. Numai oamenii din satele Bodesti, Dealu Frumos si Totesti reuseau sa-si asigure intr-o buna parte necesarul de cereale pana la recolta viitoare. Ceilalti erau obligati sa coboare la ses pentru a munci pamantul. Singura cultura care a satisfacut si satisface in continuare necesitatile de consum din zona este cartoful.
Legate de seceris, in zona ezista mai multe traditii. Una dintre acestea este urmatoarea. In dorinta de a secera holda intr-un timp foarte scurt, gospodarul era ajutat de mai tineri, fete si baieti. Seara, cand holda era gata, din spicele cele mai frumoase se impletea o cununa si o cruce. Cununa era asezata pe capul unei fete, iar in mana purta crucea. In frunte cu aceasta fata, seceratorii porneau spre casa gazdei intonand tot felul de strigaturi. Oamenii ieseu pe la porti cu donite cu apa si udau cununa pentru a avea recolte bogate si in anul urmator.
Iata cateva strigaturi:
„Frunza verde si-o aluna/ Ada apa la cununa/ Frunza verde castravete/ Ada apa ca ni-i sete/ Cine n-ar uda cununa/ N-ar ajunge saptamana/ Saptamana nu-i ajunga/ Nici vinerea cea mai lunga/ Venim toti cu voie buna/ Ca noi venim cu cununa/ Aprinde gazda lumina/ Ca noi venim cu cununa/ Aprinde lumina-n masa/ Sa bagam cununa-n casa.”
Ajunse in casa gazdei, cununa si crucea se puneau la loc de cinste. Gazda pregatea seceratorilor mancare si cate un paharel de vinars, iar in cantecul ceterasilor se ospatau. Se jucau apoi vestitele tarine motesti, uitand de oboseala zilei.


In agricultura locala, cea mai grea munca a fost si este considerata cositul fanului. Acest lucru datorita lipsei bratelor de munca, dar si a timpului nefavorabil, care face ca aceasta lucrare sa se prelungeasca uneori pana in toamna. Desi au inceput sa apara cosasi din alte zone ale tarii, acestia lucreaza foarte scump, iar localnicii nu au posibilitati sa-i angajeze. Si-au facut loc in aceasta activitate si coasele mecanice, insa putini au posibilitatile materiale sa le procure, iar multe terenuri in pante nu pot fi lucrate cu asemenea utilaje.